Inamicul

Autor: AG_plus
Readaptare: Ababei Alexandru (PULS ZERO)
Anul înregistrării: 2022

Mi-am aruncat trupul în ușă, deschizând-o, sărind peste frigiderul demult stricat, care servea drept baricadă. Picioarele mi s-au repezit prin cameră și m-au dus în micul hol de pe partea cealaltă. Nu mă puteam opri din a mânca carnea infectată dar atât de atrăgătoare pe care am găsit-o în frigider, în ciuda duhorii acesteia, după atât de multe zile fără ea.

Țipetele de durere și de milă din jurul meu mi-au stimulat trupul să meargă mai departe și m-au umplut de o energie neașteptată, în ciuda foamei.

Eram în război.

M-am oprit în fața unei băi mici. Un zgomot. Este ceva în spatele perdelei de duș. Frica mi s-a accentuat și mintea mi-a fost inundată de imagini cu inamicul.

Bestii nemiloase îmbrăcate în piele umană, devorând fără discernământ, neacceptând nici o rugăminte și nerespectând niciun argument.

Zombi.

Totul începuse exact așa cum ne-am imaginat, cu un virus, și deja e un clișeu, iar cei infectați, deveneau niște bestii cu trupuri contorsionate. Nu mai exista umanitate în ei. Doar o furie absurdă și o dorință primară de a-i consuma pe ceilalți.

Generația noastră se pregătise, cu o atenție aproape obsesivă. Primul val a fost eradicat cu ușurință, dar cu toate acestea, nu eram pregătiți să ne adaptăm. Nu am fost pregătiți pentru creatura pe care am creat-o în momentul distrugerii zombiului notoriu. O creatură cu mai mult tact.

Majoritatea zombilor din primul val au fost uciși de aproape din cauză că atacurile de la distanță nu erau tot timpul fatale. Chiar înainte de epidemie, ne-am antrenat, după care am început să asimilăm „infecția” cu „moartea” atunci când venea vorba de zombi.

O persoană „murea” atunci când i se încețoșau ochii și începea să muște și nu murea atunci când îi trăgeai un glonț în cap.

Noua tulpină a virusului încă controla corpul dar lăsa alte facultăți, chiar și mentale, în seama gazdei.

Poate că puteai să apeși trăgaciul armei asupra unei carcase de corp fără speranță, poate chiar a celui mai bun prieten al tău, a soției tale sau chiar a copilului tău, dar ai fi apăsat dacă știai că ar mai fi existat un suflet uman în spatele acelor ochi goi și demenți?

Sau, dacă în timp ce te atacau, plângeau și țipau în propria lor voce?

Deoarece virusul avea nevoie doar de o clipă de ezitare, și pun pariu că ai fi ezitat.

De aceea acum nu puteam decât să privesc cum brațul meu a smuls perdeaua de duș și mâinile mele au ajuns la copilul încolăcit din cadă.

Tot ce puteam face era să-mi cer iertare din tot sufletul înainte ca virusul să-mi folosească gura pentru a smulge bucăți din trupul lui deja însângerat.

De ce nu am putut nici măcar să vomit? în timp ce foamea mi se potolea cu gustul de-acum dezgustător de familiar al cărnii umane.

Eram în război, dar eu eram inamicul.