Finalul vieții

Autor: ai1267
Readaptare: Ababei Alexandru (PULS ZERO)
Anul înregistrării: 2022

Îmi legănam în brațe fiul de 4 ani dar tot ce puteam face era să ascult cum țipetele din afara casei deveneau din ce în ce mai puternice, intercalate cu sunete de violență, cu zgomote oribile și cu ecoul inconfundabil al mușchilor și al tendoanelor care se opuneau forței care îi sfâșia încet.

Totul a început în urmă cu doar trei zile. Ceva s-a întâmplat, acolo, în lume, și înainte de a primi măcar vești despre ce se întâmplă, se pare că jumătate din lume a dispărut. Poliția și armata nu au reușit să o oprească, rezistând atât de puțin încât este greu de știut dacă chiar a fost o rezistență. Nu a existat nicio țintă centralizată, nici o modalitate de a folosi cele mai puternice arme ale noastre, nu fără a ne incinera în acest proces. S-au revărsat peste tot în lume, parcă a început de oriunde, de peste tot.

Aud bătăi în ușa de jos și țipetele oamenilor măcelăriți, incapabili să opună o rezistență adecvată unei asemenea forțe. Nu trece mult timp până când bătăile fac loc așchiilor și zgomotului de lemn care se sparge. Sunt în casă. Nu trece mai mult de o clipă sau două până când ușa de la dormitor începe să tremure. Lucrurile pe care le-am îngrămădit în ușă o fac să reziste, deocamdată, dar știu, în mod realist, că vor reuși să treacă prin ea.

Continui să îl legăn pe copilul meu, pe fiul meu, încercând să îl calmez cu vorbe calde și calme șoptite la ureche în timp ce plânge. Bătaia crește în forță și volum, iar cadrul începe să crape. Îmi pun fiul în poală, cu spatele la pieptul meu, și îi mângâi capul cu ambele mâini, din vârful scalpului, în jos, peste urechi, așa cum am făcut-o de când era bebeluș. Exact așa îi plăcea lui. Efectul este instantaneu.

Plânsul lui disperat se liniștește până la o serie de suspine și sughițuri, iar trupul lui micuț se strânge de mine de frică. Continui să vorbesc calm, să-i mângâi capul, comportându-mă ca și cum nimic nu ar fi deplasat, ca și cum nimic nu ar fi în neregulă. Cu o încetineală chinuitoare, într-o cadență inversă în sunetul de lemn care se sparge, el se liniștește. Simt asta când nu se mai încordează, în timp ce continui să îl mângâi pe părțile laterale ale capului.

Un ultim sughiț și el se liniștește complet, cu trupul relaxat. Nici măcar nu are timp să realizeze ce se întâmplă când îi răsucesc gâtul cu o smucitură violentă, însoțită de un sunet sec de pocnitură. E mort! E mort înainte de a apuca să vadă iadul.

Ușa cedează, mobila e împinsă înapoi. S-ar putea să fiu sfâșiată membru cu membru în timp ce țip, dar cel puțin îngerașul meu este în siguranță.

Sunteți în regulă? Am reușit să-i alungăm!